widgeo.net

28 aprilie 2013

Cu Sfântul Ardealului pe CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI...



Parintele Arsenie Boca nu a fost doar bun mijlocitor credinciosilor în înţelegerea învăţăturilor adînci ale Sfinţilor Părinţi, ci a fost el însuşi un iscusit scriitor duhovnicesc… Deşi toate scrierile sale au circulat în manuscris, încă din timpul vieţii, acestea au fost publicatate abia postum, în anul 1995, de pildă, văzînd lumina tiparului prima ediţie a lucrării sale fundamentale, “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, în forma definitivă pe care a gîndit-o şi ne-a lăsat-o părintele Arsenie Boca, în 1949 pe cînd se afla încă la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Aşa după cum a subintitulat-o,  lucrarea se doreşte a fi “un răspuns creştin la neliniştile vremii”.  Dealtfel, cuvintele fundamentale care reprezintă esenţa învăţăturii sale sunt chiar cele aşezate de către duhovnicul de la Prislop înaintea tuturor celorlalte, acestea răzbind în inimile rîvnitorilor întru cele de fiinţă prin adevărul rostit de cuviosul arhimandrit care adună parcă esenţa învăţăturii ortodoxe, spunînd apăsat şi cu neîndoită încredere că “Este o singură CALE senină: anume, aceea a trăirii învăţăturii creştine în toată adîncimea ei şi în toată sinceritatea noastră! Asta rămîne singura cale sigură, pe care trebuie s-o învăţăm mereu, în fiecare rînd de oameni“…



"Oricît ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămîne: Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta ca să ne învăţăm a ne lepada de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată... Dumnezeu a făcut totul pentru mîntuirea noastră, aceasta neînsemnînd că noi să ne dedăm lenei, pentru că a făcut Dumnezeu totul din partea Sa, anume: S-a micşorat pe Sine şi S-a făcut om adevărat, întru totul asemănîndu-se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu lucrul şi cu persoana Sa. Deci, cei ce vrem să ne mîntuim, avem a merge şi noi toţi pe aceeaşi CALE, toată… Din buze mulţi Îl urmează pe Domnul, dar cînd să treacă prin moartea de pe cruce - desăvîrşită lepădare de sine - mulţi se dau înapoi. Toţi aceştia întîrzie pe cale. Rămaşi în urmă de frică sunt destui în toate veacurile şi vremile, dar mai ales în vremile noastre, temîndu-se ca nu cumva din cauza credinţei să-şi primejduiască viaţa aceasta. Noi însă să zicem: unde e fericirea aceea, să cădem şi noi în primejdia în care a căzut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn că nu suntem vrednici (…) O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecît; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecît. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mîntuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o masură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpînirea, cum fac oamenii... Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte Atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, Atotputernicie sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa Atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa" (Fragment din lucrarea "Cărarea Împărăţiei", autor †Arsenie Boca)